Obisnuiam sa cred

De cand ma stiu am crezut in prietenii. Niciodata nu m-am crezut in spusele parintilor mei: prietenii vin si pleaca. Niciodata n-am crezut ca o sa iau parte la asa ceva. Am avut adevarate prietene pe care le-am crezut asa la momentul acela. Nu ma cred vinovata deloc. Eu mereu am vrut sa mentin prietenia. Ele s-au schimbat. S-au crezut cred ca prea bune sa nu faca o schimbare in viata lor, in privinta mea. M-au abandonat si usor, usor am devenit straine. O persoana care pana acum 2 ani era prietenea mea de cerneala, a devenit un simplu trecator. Nu ne mai aruncam nici macar o privire, salut sau zambet. La momentul acela m-am crezut slaba. Am crezut ca n-o sa trec peste pierderea asta si ca viata mea va fi amarata si lipsita de fluorescenta. Am plans mult si am incercat sa fac indiferenta ei ca sentiment reciproc.

Ramasesem cu 2 prietene adevarate, ziceam eu. Cam amandoua si-au strans bagajele si au iesit din viata mea in acelasi timp. Erau grabite. O singura zi langa o persoana ca mine le scadea durata de viata cu 50%, zic si eu.

Pe una am lasat-o. A fost mai mult dorinta mea de departare. O luase pe meleaguri pacatoase si clar nu mai aveam nimic in comun. O mai urmaresc acum si ma gandesc cat de bine imi e fara ea. E o persoana usor de influentat si defectul ei este evident. Constat pe zi ce trece ca mereu am gresit cand i-am bagat in seama pe cei mai fraieri dintre noi. Persoanele care sunt luate in ras de altele, eu le iau sub aripa mea protectoare si uit cat de inversunate sunt si ca oamenii aia poate chiar au motive sa-i umileasca. M-am intors impotriva societatii de multe ori pentru ea si am cam gresit.

Pe ultima persoana n-am crezut niciodata ca n-o sa mai am alaturi. Puteam paria pe oricine dar daca-mi ziceai de ea, nu te-as fii crezut. Ne-am racit. Conversatii interminabile si discutii care ma incarcau moral, nu mai exista. Acum cand ne vorbim imi dau seama doar ca eu m-am schimbat si pe ea am lasat-o undeva in urma. De ce? N-a vrut sa vina cu mine. Am tras-o dar ea s-a tinut bine. E constienta ca greseste prin izolarea ei, dar nu vede rostul vietii. Nu are bucuria trairii, cunoasterea sentimentelor si trecerea prin lucruri pe care le vei povestii nepotilor. Se duce viata pe langa ea, pentru ca sta pe loc. Lucrurile se vad atat de clare in exteriorul povestii, incat as da un verdict dar nu sunt Mama Omida si s-ar putea sa gresesc. Planurile cu facultatea, viitoarea noastra afacere, copiii nostrii sa fie in aceeasi clasa cum am fost si noi, cat de mult ne vom suna cand vom fii casatorite, vacantele noastre impreuna cu familiile si cazare dubla la azilul de batranele  doritoare de adrenalina, nu mai sunt comune.

Stiti cum sunt prieteniile alea de durata… cu promisiuni si planuri pe viitor, care nu se vor realiza niciodata. Cand iti vin gandurile alea ai da si timpul inainte sa le realizezi. Din graba sau… presentiment ca nu vor exista??

Cam asta sunt eu pana acum, un om parasit de oamenii pe care-i vroia si alungand pe oamenii care-l cauta. Am ramas cu amintiri in mine si poze care ma intorc in partea frumoasa a trecutului. Si cand te gandesti ca viata e ataaaaat, ataat… de scurta, regreti multe si cam degeaba.

7 gânduri despre “Obisnuiam sa cred

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s