Trenul de noapte

11 aprilie 1945

Seara racoroasa pentru o zi de inceput de primavara.

Germania era in declin total. Razboiul era ca si pierdut si nu mai credeam in nicio minune. Ne aflam in misiune secreta, primita direct de la Reichstag. Ajunsesem in lagarul Buchenwald, undeva spre orele amiezii. De aici, urma sa preluam un tren blindat ce transporta un om de stiinta pe nume Scwarz si de asemenea, una din descoperirile sale si a doctorului Mengele care ,,erau ultima solutie in castigarea razboiului’’. Eu si plutonul condus de mine nu aveam nici macar o idee ce se afla in pretiosul cargo din vagonul din mijloc. Stiam doar ca ordinele erau precise –trebuia sa aparam trenul asta cu pretul vietii pana la destinatia sa finala-Berlin. Aveam 25 de ani si un grad destul de maricel, insa eram satul de ororile razboiului. Pe masura ce imi scadeau subordonatii in numar, gradul meu crestea si crestea. Ajunsesem deja  locotenent  la o varsta frageda. Priveam catre oamenii mei care acum stateau adunati in jurul mesei de la popota ofiterilor si vorbeau ingrijorati. Am incercat sa ii incurajez in ceea ce privea misiunea asta, dar degeaba. Razboiul isi pusese amprenta destul asupra lor si moralul le era prea zdruncinat. Tristetea si disperarea isi pusese amprenta asupra fiecaruia din ei. Am oftat si am pornit spre peronul secundar al lagarului, de unde trebuia sa iau in primire trenul. Colosul  de metal statea cumintel pe sina asteptand plecarea.

Un om cu parul carunt, in costum maroniu, se tot agita pe peron. Cum ma vazu, se grabi sa dea mana cu mine si sa salute politicos.

-Dumneata trebuie sa fii locotenentul Reinhardt, o onoare sa va am alaturi in aceasta calatorie!

Glacial, am intins mana si am spus sec.

-Si pentru mine e o onoare sa va cunosc, insa putem trece la subiect?

-Desigur, desigur! spuse doctorul Schwarz.

-Ce anume transportam?

-Din pacate nu va pot spune sigur, stiti, am si eu ordine.. Insa nu apuca sa isi termine fraza caci eu am ridicat tonul si am spus.

-Daca eu si oamenii mei trebuie sa va aparam cu pretul vietii, trebuie sa stiu ce transportam!

-Of, domnule Reinhardt va rog…nu pot..

-Ba poti si ai sa o faci! am spus eu jucandu-ma cu mana pe tocul pistolului de la brau.

Ceea ce mi-a fost dat sa aud, a zguduit toate colturile mintii mele. Nu imi venea sa cred ce aud! Transportam un ser experimental  care trebuia, in mod normal, sa provoace o evolutie fortata a persoanei injectate. Acesta devenea imun la radiatii, rani, deoarece celulele  si tesuturile distruse se regenerau aproape instant. O alta ipoteza era ca putea acorda celui ce este injectat capacitate speciala gen telekineza,  telepatie,translocare. Aparent,  serul fusese obtinut in urma experimentelor lui Mengele si a unei relicve antice descoperita de divizia speciala a SS-ului, care stiu ca se ocupa cu ocultul si avea stranse legaturi cu societatea Vril. Insa, testele nu fusesera facute, voaiau sa experimenteze pe proprii nostri soldati care aparau Berlinul.

Oroarea puse stapanire pe mine si cateva secunde am ramas nemiscat.

-Dumneavoastra ati vrut sa stiti…nu e vina mea, in definitiv! spuse doctorul speriat.

Nu am mai spus nimic. Cu pasi siguri, m-am indreptat catre popota ofiterilor, unde oamenii mei terminasera cina. Am dat ordin ca fiecare sa primeasca cate un paharel cu Schnapps. Si intr-un final, am toastat si eu cu ei.

-Pentru succesul acestei misiuni si intoarcerea noastra acasa, domnilor!

Se pare ca le mai venise un pic inima la loc baietilor. Am privit, din nou, cu tristete la ei. Pe unii ca ei urma sa se testeze serul odios. Tineri..pacat de ei…am murmurat. Inainte de a se pune si trenul in miscare, unul dintre sefii de lagar veni cu garda personala si escortand o detinuta din lagar.

-Ce e cu ea? am intrebat eu.

-Mein herr este trimisa la Berlin pentru interogatorii la sediul Gestapo si eventual, pentru executie.

-Dar ce a facut asa grav?? am spus eu privind detinuta. O fetiscana roscata si pistruiata, frumoasa foc.

-Una din liderii partizanilor din rezistenta.

-Aha! am murmurat eu, apoi am urcat in tren, in timp ce oamenii mei se instalau la comenzile armamentului de bord si o escortau pe detinuta in camera din vagonul 2.

-Nu o duceti acolo, domnisoara va sta cu mine in vagonul ofiterilor! Am date eu ordin.

-Dar domnule..

-Niciun domnule, te rog frumos, sa execute ordinul!

Soldatul nu mai spuse nimic si o duse pe fata in vagon. Am coborat o ultima oara si am vorbit cu mecanicul, spre a ma asigura ca totul e in regula si suntem gata sa pornim. In timp ce urcam inapoi, portile lagarului se deschisera cu un scrasnet metalic. M-am asezat pe o bancheta. In fata mea, statea detinuta. Trenul se puse usor in miscare. Am oftat si am murmurat ca pentru mine.

-Sper sa ajungem cu bine acasa!

Detinuta ma privi cu ura si sopti printre dinti.

-Sper ca trenul asta sa arda!

Am ridicat privirea inspre ea. Vorbise intr-o germana impecabila.

-Si de ce, ma rog, sa arda?

-Ca sa mai moara cativa de ai vostri, criminali blestemati ce sunteti!

Am ramas mut cateva secunde.

-Nu toti suntem criminali!

-Pe cine minti, domnule locotenent? a intrebat ea.

-Nu suntem toti asa…am repetat incercand ooarecum sa o conving.

-Sunteti toti la fel, o apa si un pamant si daca m-ai adus aici ca sa ma poti  interoga si sa ma torturezi, nu ai decat, nu voi spune un cuvant!

Am privit la ea. Ochii ei aruncau vapai.

-De ce sa te torturez? am spus eu.

In momentul urmator m-am ridicat de pe scaun si am dus mana la brau dupa cheile de la lanturle cu care era legata. Fata, crezand ca voi scoate pistolul, inchise ochii. Tremura si ii dadura lacrimile.

-Toti sunteti la fel! murmura ea, asteptand finalul. Lanturile cazura la pamant, cu un clinchet. Din nou, m-am asezat pe bancheta. Fata deschise ochii. Ramase socata de gestul meu.

-De ce?? ingaima ea.

-Am vazut destule orori si sunt sigur ca si tu, dar vezi….nu suntem toti la fel.

Fata isi freca mainile amortite si ma privi sfidator.

-Si daca acum te atac?

-Nu ai decat sa incerci, dar nu ai avea motiv..nu ti-am pricinuit nici un rau. Am raspuns eu sigur pe mine. Fata zambi.

-Multumesc domnule, dar asta nu ma ajuta cu nimic…soarta mea ramane aceeasi cu sau fara lanturi.

Am lasat privirea in jos si am soptit ca pentru mine…

-Poate nu e asa ..poate se schimba..

-Nu are cine sa o schimbe domnule, decat Cel de Sus.

Am intins mana si m-am prezentat.

-Locotenent Reinhardt din Panzer Division.

-Ella, lidera a partizanilor din Cracovia.

Am scos o sticla de coniac frantuzesc  de sub bancheta si am turnat in doua paharele.

-Sper ca putem inchina un pahar pentru terminarea razboiului, am spus eu.

Fata zambi si ridica paharul…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Trecusera doua ore. Discutaseram verzi si uscate. Fata statea pe canapea langa mine, sprijinita cu capul de umarul meu.

-Ce au sa zica oamenii tai cand vor vedea ca stau langa tine libera?

-Nu am idee…insa nu cred ca vor zice nimic. Nu sunt oameni rai.

Fata ma privea cu ochii ei verzi ca smaraldul.

-Ma vei ajuta sa scap? am privit-o in ochi si am murmurat.

-Am sa fac tot posibilul. Apoi am inchis ochii si m-am rezemat de bancheta. Am simtit o caldura apasatoare in dreptul buzelor. Am deschis ochii si m-am trezit, ochi in ochi cu Ella.

-Esti sigura? am intrebat. Nu am primit nici un raspuns. Doar buzele ei fierbinti ce se lipeau de ale mele.

-Dupa ce se termina razboiul, daca supravietuiesc, am sa te caut domnule Reinhardt! spuse ea in timp ce imi descheia camasa. Am strans-o in brate si am sarutat-o pasional.

-Voi fii in berlin la poarta Reichstag-ului in fiecare luna pe 11.

-Cat as vrea sa fie macar pe jumatate adevarat..am gandit eu. Insa in acel moment nimic nu mai conta.

Cand Arno sergentul a intrat pe usa, palid la fata si speriat, Ella dormea goala pe bancheta acoperita cu haina mea.

-Domnule! ingaima el.

-Nici un cuvant, Arno baiete…

-Am incredere domnu’ ca stiti ce faceti, spuse, privind la Ella.

-Multumesc Arno, acum raporteaza!

-Domnule, s-a intamplat ceva!

-Ce anume?

-Trenul domnule, trenul merge pe alta sina, intr-o directive gresita! Cred ca a fost un macaz stricat sau..

Nu apuca sa isi termine vorba, ca o explozie serioasa se auzi si trenul se zdruncina. In cateva secunde eram langa Heinke radiofonistul.

-Domnule, se pare ca suntem pe un drum gresit!

-Unde naiba suntem ?

……-Dupa ce imi dau seama…in spatele liniilor inamice.

-Toata lumea, la posturile de batalie…o sa o scoatem noi si pe asta la capat! Am strigat eu. Inapoi in vagonul ofiterilor, Ella se trezise si era foarte speriata, doctorul  Schwarz o privea amenintator.

-Ce e asta, domnule locotenent? intreba el.

-Nu te priveste pe dumneata! Veziti de trasportul tau si nu te baga!

Doctorul negru de manie, scoase un revolver din haina si il indrepta spre Ella. In camera rasuna o impuscatura. Arno intra in viteza cu automatul in mana gata sa traga.

-Calm baiete! am spus eu, in timp ce imi puneam walther pp-ul inapoi la centura.

Ella era speriata pe bancheta si doctorul ScHwarz la pamant impuscat in cap.

-Ce s-a intamplat domnule?

-Doctorul a intrat in panica si a  vrut sa ma impuste considerand ca e vina mea ce se intampla.

-Am inteles domnule! spuse Arno.

Jumatate de ora trenul trecu prin foc si haos. Exploziile nu conteneau si mitralierele anti-tanc latrau peste tot. Vagonul nostru avea deja gauri in perete de la cartuse. O rugasem pe Ella sa stea la pamant. Cand nebunia se potoli, am iesit din camera sa vad ce se intampla. Oroarea pe care am vazut-o mi-a intors mintea pe dos. Arno zacea la pamant cu intestinele atarnand grotesc in afara. Un shrapnel de obuzier patrunsese prin perete si ii spintecase burta. Ceilalti erau inclestati pe arme. Murisera la postul de comanda. Heinke cu jumatate de cap lipsa, de la o explozie ce smulsese una din turetele trenului,  impreuna cu jumatate din corpul tunarului. Sange si resturi de membre si organe peste tot. Am cazut in genunchi, neputand sa spun decat:

-Doamne Dumnezeule, cum ai ingaduit asta?…majoritatea erau doar copii….

Pentru prima data, in mult timp, am izbucnit in plans…Disperarea punea incet, incet stapanire pe mine. Ella aparu din spate si izbucni in plans si ea la vederea masacrului. Trenul incetinea, era clar ca in curand va opri si ca mecanicul era si el mort. Prinsi in spatele liniilor inamice, nu ramanea decat un singur lucru de facut, nu ne puteau captura vii. Am privit-o pe Ella si i-am spus:

-Trebuie sa cobori alminteri, vei avea aceeasi soarta!

-Nu, nu te rog, nu! spuse ea plangand cu hohote.

-Nu ai nicio vina, trebuie sa supravietuiesti….te vor salva.

-Nu vreau sa te las singur!! Nu, te rog!!

-Nu am facut nimic sa merit ca tu sa iti dai viata pentru mine…..sunt doar un criminal ca toti ceilalti.

-Nu, nu esti, am vazut asta!

-Trebuie sa cobori, am spus si am deschis usa vagonului.

Ella se tinea de bratul meu si plangea.

-NU, nu!! repeta ea.

-Te rog!  am spus eu si am sarutat-o o ultima data. Cand am considerat ca trenul incetinise destul, am ajutat-o sa sara. Cateva secunde dupa ce se ridica de la pamant, fugi dupa tren si striga cat putea.

-Am sa te astept  in fiecare 11 ale lunii Reinhardt…Te iubesc!!!!!!

Cu sufletul facut ghem, am inchis usa vagonului. Ramasese un ultimo lucru de facut. Am intrat in camera cu asa-zisul cargou special. Am deschis seiful si am scos de acolo o trusa de prim-ajutor, aparent. Am deschis-o. In ea erau 30-40 de seringi. Am tras aer in piept si mi-am luat inima in dinti. Am injectat serul in corpurile tuturor celor morti din tren. Apoi am privit atent. Mai erau 3 seringi. Acul patrunse in vena si lichidul albastrui-vernil ma arse pe dinauntru. Corpul imi fu cuprins de spasme si dureri. Am cazut,  sufocandu-ma, pe jos.

-Asta e finalul…era cianura…am gandit.

Intreaga viata imi trecu prin fata ochilor.Numa dezamagiri si orori. Insa, o singura imagine persista pana la final, imaginea Ellei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Cand fortele aliate ajunsera in final, la trenul oprit, fortara usile. Acestea nu se deschideau. Atunci adusera aparate de sudura. Cand in final, usile cedara, se repezira cu armele in maini inauntru. Dupa o cercetare amanuntita, seful comandoului american raporta superiorului.

-E …gol domnule! Nici urma de oameni sau marfuri..doar urme de sange…

Capitanul Stevens isi musca buza superioara si dadu ordin.

-Sigilati trenul si tractati-l la baza noastra!

11 aprilie 2014-Poarta Reichstagului

O batrana cu suferinta intiparita pe chip astepta. Anii trecusera si el nu aparuse. Ea se tinuse de cuvant, il asteptase atatia ani, trecusera decade de atunci…..Din copila, ajunsese o batrana trista si singura. Cu ochii inlacrimati, batrana porni incet spre casa. Ii era atat de greu…refuza sa creada ca el nu mai este. Mergand pas cu pas, la un moment dat, ridica ochii si inlemni. Un tanar, care arata exact ca el, statea pe o bancuta. Tanarul era imbracat modern si cu o tunsoare care il facea sa para si mai copilandru decat era. Batrana aproape cazu in genunchi privindu-l. Atunci tanarul isi indrepta privirea asupra ei si zambi. Pentru ea, timpul se opri in loc si aproape si inima. Oare sa fie in ultimul ceas? Oare sa fie fiul lui? Oare,  oare..Mii de intrebari fara raspuns, se invarteau in capul ei. Se uita in jur, oamenii nu mai miscau. Parca timpul intepenise. Privirea i se impaienjenea, lacrimile curgeau fara oprire. Tanarul se apropie de ea, o ridica in brate si o aseza pe banca.

-Cat semeni cu el..sopti batrana.

-Seman cu cine? auzi batrana glasul care odinioara ii spusese  ca o va salva.

Simti o intepatura in brat si se uita la el. Baiatul tinea o seringa veche in mana, zambea. Batrana inchise ochii, asteptand sfarsitul. Tanarul ii saruta buzele arse de vant, ultimul lucru pe care il auzi a fost:

-Ella, te astept pe 11 ale lunii ce vine, aici! Apoi se departa. Lumea isi relua miscarea si zumzetul ei. Cativa oameni se ingramadira langa banca unde era batrana.

-O salvare!! Cineva sa sune la salvare!!

……………………………………………………………………………………………………………………

O  luna mai tarziu, doi tineri frumosi stateau pe un peron. Ora era tarzie, chipul le radia fericire. Tanarul o saruta pe iubita sa, o roscata superba. Erau imbracati subtire, era vara si ei asteptau un tren de noapte. Aveau tot timpul la dispozitie, dar voiau sa prinda rasaritul la malul marii.

Textul nu-mi apartine.

Anunțuri

Un gând despre “Trenul de noapte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s